VISE DE PIATRA

Este un roman scris de un scriitor azer. Akram Aylisli. Evident că habar nu aveam de existența lui. Malraux spunea pe undeva că și bulgarii au Gioconda lor. Trebuia doar s-o descoperim. In sensul că și popoarele mici au propriile valori, chiar dacă ele sunt puțin cunoscute și nu ajung să intre în circuitul internațional. Și să aibă, ca de atâtea ori deja, prețuirea meritată.

Cum s-a întâmplat cu mari artiști/scriitori/muzicieni etc care au depășit barierele lingvistice ale unei limbi puțin circulate sau stereotipurile și clișeele cu care se judecă alte culturi decât cele mult circulate. Bref, am găsit recent, cu totul întâmplător – cărțile au și ele destinul lor ca și oamenii -  un volum tradus în românește la recent încheiatul târg de carte Bookfest 2o19. M-a șocat coperta – nu mi-a plăcut deloc, dar asta e altă poveste – care asocia ruinele catedralei de la Ani cu un oribil măcelar cu satârul în mână.

Am răsfoit volumul și am dat pe coperta IV de prezentarea lui Sergiu Selian. Am citit-o pe loc. Apoi mi-am luat o cafea și într-un colț al târgului unde nu prea era lume – dacă nu e voie să se fumeze scapi de vorbăria care însoțește momentul cafelirii – și am citit prefața aceluiași Sergiu Selian. Care semnează traducerea din limba armeană, scrie prefața și notele – binevenite și utile întotdeauna – a unui roman-recviem al acestui necunoscut, cel puțin pentru mine. Akram Aylisli.

Romanul se numește „Vise de piatră” ( Editura Integral, 2019)și în mod cert va trece neobservat prin hățișul multor apariții editoriale românești de tot felul. Apar foarte multe cărți în ultimii ani pe la noi, apar extrem de multe lucrări, literare sau științifice, de artă sau istorice, de tot felul și pentru toate gusturile. Cum să se descurce bietul cititor în acest păienjeniș?

Critica de întâmpinare practic nu mai există, cronicarii de carte străină au dispărut, doar bloggerii, foarte activi și plini de entuziasme, acoperă într-o oarecare măsură acest spațiu enorm al lecturii. Și al comentariul critic. De aceea am citit cu multă participare romanul scriitorului azer. Și dincolo de aspectul strict literar – remarcabil, altminteri, să o spunem neted și la iuțeală – mi s-a relevat și identitatea unui intelectual de anvergură. Ținută morală, etica sa de grad înalt, dincolo de conjunctura istorico-politică și religioasă ce învrăjbesc două popoare. Cel azer și cel armean. În substanțiala sa prefață Sergiu Selian pune accentele cuvenite.

De aceea am și purces la reluarea lui ad integrum. Dar dincolo de aspectele ce țin de resuscitarea memoriei armenilor dintr-o localitate aflată azi în Nahicevan-ul azer, sunt de remarcat personajele prin care Akram Aylisli – absolvent de facultate „Maxim Gorki” la Moscova, ca și albanezul Ismail Kadare, ca și atâția alți literați de prestigiu ai unei anumite generații, Ioan Grigorescu, de la noi, cunoscutul om de televiziune din România, recent autor al unui fabulos Jurnal nediplomatic, în care spune pe bune câte ceva din urâciunile bine pitite ale lumii diplomatice românești, în mod cert spre supărarea autorităților care ascund sub preș ceea ce nu e bine să știe toată lumea – reface momente din trecut. Un întreg trecut.

Așa cum a fost el, așa cum îl conturează scriitorul azer. Trecutul imediat, cu relațiile tensionate dintre azeri și armeni întinse în timp peste secole, dar și coabitarea seculară, care i-a făcut atât pe azeri cât și pe armeni să se tolereze reciproc și să trăiască împreună. Amintirea satului natal devine pentru Akram Aylisli nu doar un subiect epic, ci și o temă etică. Asumarea unor adevăruri, oricât de dure, nu poate fi evitată la infinit. Infruntând politica oficială, intelectualul și scriitorul azer și-a asumat mărturia, artistică și etică, de a nu minți. De a nu se minți. A plătit scump, foarte scump, această atitudine, care onorează un om, dar și salvează o cultură.

Pe net am găsit numeroase depoziții internaționale în favoarea lui Akram Aylisli. Care trăiește și azi în Azerbaidjan, alături de o familie care-i este alături. La bine și la rău. Suportând privațiuni de tot felul – nu e simplu să fii deposedat de titlurile artistice și culturale dobândite, dar și de pensie, de arderea cărților lui în public, ce să mai vorbim! – cu un stoicism ce-l face demn de toată admirația. Mai devreme sau mai târziu, armenii și azerii vor fi obligați de istorie să se împace și să se tolereze, iar, reciproc. Ura și violența, intoleranța și minciuna nu duc decât la violențe și ură. Nu folosește nimănui, mai ales că atâta azerii, cât și armenii se străduiesc deopotrivă să urmeze calea democrației și a statului de drept. Akram Aylisli merită toată prețuirea pentru demnitatea cu care apără valorile propriului popor. „Lăsați-mă să mor în țara pe care-o iubesc!”, declară el ca un personaj de tragedie antică. Îi dorim să trăiască cât mai mult și să scrie conform propriilor convingeri. Și adevărurile pe care le-a clamat în „Vise de piatră”, un remarcabil roman, sub toate aspectele.

Bună treabă a făcut armenologul cu vechi stagii în domeniu, Sergiu Selian, oferindu-ne în limba română o carte din care pot învăța multe și armenii, și azerii și românii și toată lumea. Adevărul ar putea fi un bun vehicul de comunicare între popoare. Parcă o văd pe bunica mea Mariam, zâmbindu-mi de acolo unde e, cu acel tandru Yavrum! Mashallah! cu care mă alinta mereu. Imi lipsește astăzi, timpul nu poate fi dat înapoi. Oricât am resuscita memoria, așa cum a făcut Akram Aylisli.

RECENZII