IONESCO. Elegii pentru noul rinocer

„Mama păstra cartea lui, Elegii pentru fiinţe mici, ca pe icoană şi ştia poeziile acelea pe de rost. Ea nu s-ar fi supărat nici dacă fiul ei ar fi ajuns actor. Dacă îi place, zicea ea. Îşi spuneau versuri, iar cînd el ne vizita, se jucau, se strîmbau, interpretau roluri închipuite. Schimbau replici de parcă jucau teatru adevărat, iar eu eram publicul lor, spectatoarea, nu participam, tu semeni cu tata, ziceau ei, dar nu mă supăram. Ştiam că aşa e, eu semănam cu tata, trebuia să fiu fata tatei, iar între ei era o legătură care în teatrul lor ciudat îi făcea să pară un singur rol cu două feţe, unul tînăr, altul bătrîn, unul vesel, altul trist, dacă mama era veselă, Eugen era trist, dacă era invers, Eugen făcea tot posibilul s-o înveselească, aşa erau mama cu Eugen. Dansau amîndoi uneori, nu aveam patefon, cînta Eugen sau cîntau amîndoi şi dansau. Atunci se producea minunea, atunci mama noastră îmbătrînită înainte de vreme întinerea, de parcă atingerea fiului ei era fermecată. Devenea tînără, o fetiţă, şi fericită şi bucuroasă, ochii îi străluceau, obrajii se rumeneau şi devenea frumoasă. Dansul lor magic, dragostea ca un fir mătăsos de lumină nevăzută între mamă şi fiu.
Eugen nu putea accepta moartea ei prematură. Cînd eram mic, mă ducea mama la cinematograf, dacă o rugam, iar eu nu am dus-o niciodată, aş vrea la un teatru, a zis ea şi eu i-am răspuns: nu-mi place teatrul, nu vreau la teatru. Am stat departe de ea cît am locuit la tata, apoi la Craiova, am stat departe cît eram student, niciodată nu aveam timp pentru ea. N-am dus-o nicăieri, n-am bucurat-o cu nimic, în timp ce ea ne-a dat tot ce-a avut mai bun, a lucrat ca să ne poată ajuta, să ne ofere totul, iar cînd şi eu am avut, am băut toţi banii cu prietenii. Am fost străin, am fost departe. Dureros de departe! Mamă, hai să jucăm mai departe teatru, tu de la tine de sus, eu de aici de jos.”

Născut pe 26 noiembrie 1909, la Slatina, Eugène Ionesco a fost primul copil al avocatului Eugen Ionescu şi al Mariei-Tereza (n. Ipcar). În 1911 a plecat împreună cu familia la Paris, unde tatăl său a susţinut doctoratul în 1916, după care a fost rechemat la Bucureşti şi timp de şase ani soţia nu a mai ştiut nimic de el, crezînd că a murit pe front. Cu puţin timp înainte, familia trecuse printr-o dramă: Mircea, cel mai mic dintre fraţi, a murit la vîrsta de un an şi jumătate. Viitorul dramaturg s-a întors în România după divorţul părinţilor, în urma căruia tatăl a obţinut custodia copiilor. A fost elev la Liceul „Sfîntul Sava”, apoi student la Facultatea de Litere. A publicat un volum de versuri, Elegii pentru fiinţe mici (1931), şi un eseu critic, Nu (1934), precum şi numeroase texte în presa vremii. În 1938 a obţinut o bursă la Paris pentru a lucra la teza de doctorat, dar s-a întors după doi ani, din cauza instabilităţii politice de acolo. La un an după rebeliunea legionară din 1941, a părăsit România, fiind numit ataşat cultural al Legaţiei române de la Vichy. Odată cu venirea comuniştilor la putere, funcţionarii au fost rechemaţi, dar familia Ionesco (Eugen se căsătorise cu Rodica Burileanu în 1936, an în care s-a stins din viaţă mama lui) s-a stabilit la Paris. În 1950 a avut loc premiera „anti-piesei” Cîntăreaţa cheală la Théâtre des Noctambules. Au urmat ani prolifici, în care a scris piesă după piesă (cele mai cunoscute: Scaunele, Lecţia, Rinocerii, Regele moare), fiind jucat pe cele mai importante scene din Franţa, iar apoi din întreaga lume. În 1970 a devenit membru al Academiei Franceze, primul (şi singurul) scriitor de origine română care a obţinut această distincţie. S-a stins din viaţă pe 28 martie 1994, la Paris. Este considerat un autor clasic al dramaturgiei de avangardă din secolul XX, promotor al teatrului absurdului.

RECENZII