Decat nimic, mai bine totul

„Curgi” este Timpul Danei Potorac, se prelinge ca-n tablourile lui Dali (toate curg), văitându-se a resemnare ca-n Glossa lui Eminescu (sunt de neoprit/ toate ferestrele de la care ai privit/ toate fricile de-a le deschide/ stau ghemuite în suflet), trăindu-se, sau mai bine zis trăindu-te, ca-n Simplicius și Heraclit. Timpul poetei ne trece și ne petrece în cheie platoniciană, sfârșind prin negarea realității lumii materiale: poate că nici nu ești / poate ești doar o închipuire /a ta/ curgi. E un amestec bizar de trăiri care-i conferă autenticitate. Fiecare dintre noi, citindu-i versurile, deschidem ferestrele timpului nostru și ne privim… trecerea/petrecerea.

Poezia Danei Potorac e oglinda noastră… dacă știm să aprindem lumina.

Ondine Gherguț 

Din toată această alcătuire exuberantă, viața, cu toate meandrele ei înșelător hedoniste, poate că nu este decât o ficțiune a Sinelui („o închipuire a ta”) și, așa cum spune, jubilând amar, scriptorul – „Decât nimic, mai bine totul!”... Altminteri spus, dincolo de presiunea ființării în Textul obnubilant, „adio vouă cuvinte otrăvite”, căci „nu mai e nimic de citit/ e doar de scris/ de trăit”!

Filosoful spunea odată că despre ceea ce nu se poate vorbi... trebuie să se tacă. Pe urmele sale, poeta Dana Potorac preia acest angajament livresc și, deopotrivă, existențial – „îi răspund cu privire senină /deschid brațele/ și tac/ nu știu altfel a mulțumi mai bine” -, la limita cutremurătoare a înțelegerii propriei meniri, pe care, însă, nimic nu o poate anula, câtă vreme a mai rămas măcar promisiunea unui „drum îngust/ neterminat”. Explorând această cărare de fiecare dată pierdută și întotdeauna regăsită, Poesia se legitimează paradoxal, dar de bună seamă orgolios, la hotarul mereu înșelător al neantului cu conștiința de sine: „nu-ți fie teamă/ de lumină/ să nu-ți fie/ niciodată/ teamă”.

Dan-Silviu Boerescu

RECENZII