De la nuntă la înmormântare – o istorie alternativă a României profunde

„Pe-un picior de plai,/ Pe-o gură de Rai”, în spațiul mioritic eternizat de balade, dar și de filosofi, se petrec o mulțime de fapte care țin de România profundă, abisală chiar, dar și de latura tenebroasă sau cel puțin stranie a poporului nostru, care a moștenit nu puține practici păgâne de la strămoșii daci și nu numai. E drept, astăzi, soția favorită nu mai este arsă pe rugul funerar împreună cu soțul decedat, însă unii dintre cei plecați la cele veșnice pot fi însoțiți pe ultimul drum inclusiv de strigături lubrice, prin care se reiterează performanțele sexuale din trecut. Paradigma acestor tradiții, obiceiuri, cutume sau superstiții este, însă, cu mult mai bogată și se suprapune, poate, însăși complexității sufletului omenesc, cu tot ceea ce are acesta sfânt și, deopotrivă, păcătos!

România abisală și continuumul spațio-temporal mioritic

Nunta și nuntirea la români – la limita dintre cultură populară, superstiții și esoterism, dar și a feluritelor uneltiri și intrigi politice

Ritualuri de trecere la cele veșnice – moartea și înmormântarea în viziunea poporului român, o mulțime de ciudățenii și întâmplări insolite

Om bogat, om sărac

Tradiția populară ne spune că există zile ale anului în care, conform datinei și obiceiurilor străvechi, natura are puteri magice, fiind posibile descântece, incantații și ritualuri care vor duce la cunoașterea celui sortit. Ziua de Sfântul Vasile este prima zi a anului, ziua în care fetele pun punți pentru a visa bărbatul cu care se vor căsători. Punțile sunt făcute din rămurele de măr dulce, construite din două crenguțe, care sunt, mai apoi, plasate în locuri ascunse. De ele se leagă un mănunchi de busuioc, o pară de argint legată cu un fir de ață roșu, un inel, o batistă și un șir de mărgele. Tradiția românească spune că dacă puntea este plină de brumă, atunci fata se va căsători cu un bărbat bogat, iar dacă puntea nu are brumă, atunci se va căsători cu unul sărac.

Ochiul lui Dumnezeu

Concepția țăranului român, care niciodată n-a dorit renunțarea la viața pământeană, coexistă natural cu suflul lui Dumnezeu, ale cărui puteri înfricoșătoare le îmblânzește cumva întotdeauna. Expresia „om cu frica de Dumnezeu” nu înseamnă la români un om îngrozit, torturat, ci un om cu măsură, cu respectul lucrurilor. Multe sunt la români poveștile cu Dumnezeu și Sfântul Petru plimbându-se blânzi pe Pământ. Folclorul are întotdeauna doar adjective calde pentru Dumnezeu („bunul Dumnezeu”, „Dumnezeu drăguțul” etc), niciodată vreunele tenebroase, amenințătoare, deși pedeapsa divină nu este exclusă. Dumnezeu este firesc simțit sau presimțit în fiecare lucru din preajmă. După cum menționează Lucian Blaga, țăranul român vede chiar și în bobul de grâu chipul Domnului Iisus. Să ne amintim că Blaga, în Spațiul mioritic, arăta spiritul de adaptare a românului la creație și Creator astfel: românul „nu forțează configurația Pământului, el își clădește casa și la spatele lui Dumnezeu, știind pesemne că Dumnezeu are ochi și în spate”.

10 vestitori de moarte

1. Visatul de arături sau morminte proaspăt săpate

2. Cântarea cocoşească a găinilor

3. Nu se stinge lumânarea în noaptea de Crăciun, căci va muri cineva apropiat

4. Când boul îngenunchează la carul de nuntă

5. Când cade bradul miresei este semn de moarte

6. Când apar noiţe negre pe unghii

7. Când cei doi viitori soţi îşi dau mâna în faţa altarului din biserică, acela dintre ei care are palma mai rece, va muri primul

8. Dacă femeia trece peste un mormânt, riscă să-i moară fătul

9. Acul rupt să nu-l arunci, ci să-l înfigi undeva, altfel îţi moare un copil

10. Îngroparea mortului să nu se facă lunea, căci moartea se întoarce repede

RECENZII

Spune-ne opinia ta despre acest produs!

scrie o recenzie