BASMELE ROMANILOR

Prâslea, care ședea de o parte, văzu piatra care căzuse cu zgomot, mulțumi lui Dumnezeu că i-a scăpat zilele și se gândea ce să facă ca să iasă afară. Pre când se gândea și se plângea, dânsul auzi un țipăt și o vaietare care îi umplu inima de jale; se uită împregiur și văzu un balaur care se încolacise pe un copac și se urca ca să mănânce niște pui de zgripșor. Scoase paloșul Prâslea, se repezi la balaur și numaidecât îl făcu în bucățele. Puii, cum văzură, îi mulțumiră și-i ziseăa:

– Vino încoa, omule viteaz, să te ascundem aici, că, de te va vedea mama noastră, te înghite de bucurie.

Traseră o pană de la unul din pui și-l ascunseră în ea.

Când veni zgripsoroaica și văzu gramada aia mare de bucățele de balaur, întreba pe pui, cine le-a făcut ast bine?

– Mamă – ziseră ei – este un om de pe tărâmul celălalt și a apucat încoa, spre răsărit.

– Mă duc – le zise ea – să-i mulțumesc.

„Povestitor de excepțional talent mai mult decât folclorist, Ispirescu joacă în literatura noastră rolul unor Grimm sau Perrault. În pofida marelui succes pe care l-au avut basmele sale înca de la apariție, statutul de scriitor al lui Ispirescu este și astăzi ambiguu; deși Delavrancea încercase, curând dupa dispariția povestitorului, să demonstreze că Ispirescu «nu este un culegator (…), ci un adevărat creator», insistând asupra plasticitații deosebite a limbii sale, curațată de orice trăsături dialectale, rar s-a vazut în el altceva decât un fericit prelucrător al unor texte populare, asupra studioșilor acționând, probabil, și inhibiția domeniului presupus infantil pe care îl acoperea acest gen. Prezentându-se singur drept un culegator de povești («adunate din gura poporului»), Ispirescu este totuși mai mult decât un folclorist, deși meritele sale în domeniul respective sunt incontestabile; opera sa poate fi, desigur, privită ca o culegere de texte populare și analizată deci cu mijloace specifice, însă, pe de altă parte, ea reprezintă o elaborare personală a autorului, cu toate implicațiile pe care actul acesta le presupune.” 

Mircea Anghelescu