APROAPE TOTUL DESPRE IUBIRE, DRAGOSTE ȘI SEX

Iubirea și sexul nu sunt „invenții” umane, ci ne sunt date, deja, ne sunt scrise în gene, sunt rădăcini ale destinului nostru și, în consecință, nu ne putem sustrage trăirii și manifestării lor. Măcar o dată în viață fiecare ființă este atinsă de aripa dulce a lui Cupidon, care face inima să tresalte și gândul să alerge necontenit către un iubit sau o iubită. De-a lungul vieții fiecare om se confruntă cu trezirea și cu manifestarea puternicului instinct sexual, în același timp, prin care viața însăși tresaltă, pregătită fiind să creeze prin noi oameni care duc viața mai departe, sublimând-o, crescând-o, îmbunătățind-o. Combinațiile genetice mereu noi perfecționează parcă trăsăturile ființelor, așa încât oamenii devin în timp mai frumoși, mai armonioși, poate chiar mai sănătoși, în vreme ce psihologia lor se diversifică și sub impactul educației și al trăsăturilor dobândite.
Chiar dacă iubirea e în visele fiecărui om de pe Pământ și, se pare, o nevoie fundamentală a sufletului, iar sexualitatea se impune și ea ca nevoie a trupului și a sufletului, faptul că sunt atât de obișnuite cum îi sunt unui om mâinile sau picioarele, nu ne sunt cunoscute în aspectele lor cele mai subtile.
Sexul este recunoscut ca cel mai puternic instinct al ființelor vii, vehicul al informației care poartă viața. Cu alte cuvinte, ne este scris să ducem viața mai departe și natura a găsit o cale tulburătoare pentru ca noi să nu ne putem sustrage acestei „misiuni”: plăcerea, exprimarea dragostei pentru altă persoană, regăsirea de sine, conștiența de sine, exprimarea emoțiilor frumoase, sublimarea și accesul ființei în imperiul trăirilor sublime. Iubirea, pe de altă parte, a trezit în sufletul omenesc idealuri înalte, cel mai înalt dintre toate fiind setea lui de divin și exprimarea celor mai frumoase trăiri în relația cu tot ce-i viu. Iubirea ne este destin și încă unul atât de măreț! Ne este destinat să cunoaștem o mulțime de forme de iubire și, într-un fel sau altul, în orice stare a conștiinței am fi, nu trecem prin această viață fără să simțim dulcele ei fior, dulcea ei mângâiere, dulcea ei amărăciune, dulcea ei sfâșiere și izbânda ei. Până și cele mai primitive conștiințe au parte de alintul dragostei, până și prin ele curge ambrozia luminii ei, până și frunzele, și florile, și animalele, pe care le credeam inferioare nouă, se manifestă cu iubire în diferite împrejurări, anulându-ne superioritatea și îngâmfarea.
Iubirea face dintr-un câine o ființă sensibilă, care veghează pe mormântul stăpânului său și nu mai pleacă de acolo până ce moare el însuși.

RECENZII